Reality check

# Sweet November (Idila de noiembrie)

Cunoasteti filmul, sau pentru cei ce nu au avut inca placere, vi-l recomand cu cea mai mare placere. Nu am sa reiau interpretarea uzitata cel mai des in majoritatea comentariilor existente, si nu am sa descriu fatalitatea unei boli incurabile, a unei treceri in nefiinta inevitabila, sau a unei iubiri neimplinite.
Am sa descriu insa o alta fatalitate, cu atat mai majora cu cat fiecare dintre noi o impartasim intr-o masura mai mare sau mai mica, si anume aceea ca dupa 20, 30 sau 70 de ani, la aflarea unei vesti cutremuratoare ca cea din filmul amintit, constatam ca dorim deodata sa “traim viata la maxim”. Ce ne-a oprit totusi pana in acel moment sa facem asta? De ce dorim sa traim viata la maxim abia cand constatam ca viata se apropie de sfarsit? Cu ce suntem ocupati tot restul vietii?
Din ce am inteles eu din film, actrita principala joaca rolul unei femei, care incearca sa-si impuna si sa impuna un set de reguli menite a-I conferi sentimentul de control al propriei vieti, in ultimele luni de viata. Majoritatea gandesc ca nu am nici un drept sa critic sau sa analizez o persoana aflata intr-o astfel de ipostaza, insa nici macar nu intentionez sa fac asta.
Insa mi s-a parut interesant ca, desi majoritatea dintre noi suntem cuprinsi de un sentiment de nedreptate, de neputinta, de tristete etc, la vederea acestui film, in viata de zi cu zi nu facem mai nimic din categoria “trait viata la maxim”, cu falsa credinta ca viata noastra va tine 400 de ani, sau ca avem timp pentru tot ceea ce ne dorim sa facem.
Ar trebui sa fim mult mai buni (nu doar sa mimam), ar trebui sa ne facem timp sa ne bucuram de o frunza de toamna, de soare, de o plimbare alaturi de persoana iubita, de faptul ca avem parinti si prieteni, ar trebui sa ne bucuram ca suntem sanatosi si ca putem face atatea intr-o viata de om. Am citi odata undeva ceva foarte relevant: “Omul se naste pentru a trai si nu pentru a se pregati sa traiasca”. Asta doream eu sa nuantez, sa incercam sa ne mai descretim fruntile, sa fim mai deschisi, sa nu credem ca tot ce avem ne este dat “by default” cum imi place mie sa zic, sa nu fim mereu nesatisfacuti de ce suntem, sa dezamagim mai putin.
In concluzie, ar trebui sa facem fiecare zi speciala, caci credeti-ma, avem de ce, sa nu ajungem cumva … intr-o zi … chiar si la 70 de ani … sa ne uitam in spate si sa vedem o mare prapastie, si sa ne dorim atunci cu ardoare sa incepem sa o umplem. “Sweet November” … faceti ca fiecare zi sa fie o zi de noiembrie.

November 14, 2007 - Posted by | Uncategorized

1 Comment »

  1. Hmmm, citind post-ul asta am recunoscut niste idei foarte familiare… de multe ori ma gandesc la asta insa nu stiu cat de mult reusesc sa si aplic.
    Se pare ca totul e o continua lupta pentru mine…

    Si cum zicea cineva foarte inspirat:

    “Life is what happens to you while you’re busy making other plans.”

    Sper sa ne aducem aminte tot timpul de asta, my friend!😉

    Comment by Tudor Terchea | January 4, 2008 | Reply


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: