Reality check

Pescuit, „before and after”

fishing-dollarAm fost sambata la pescuit. Nu am mai mers de mult, si cum am prins o invitatie am acceptat fara ezitare, desi nu pot spune ca eram 100% sigur ca e alegerea cea mai potrivita, mai ales in ceea ce priveste prioritizarea activitatilor intr-una din singurele zile libere pe saptamana.

Seara mi-am pregatit sculele necesare, sau mai bine spus „scula” – oricare ar fi conotatiile acestui cuvant, ca am un singur bat, – ceva de mancare, tigari si multa determinare, dimineata m-am trezit la 4:30, si la 5:00 am plecat spre „balta”. Nu m-am gandit mult, nu am analizat propunerea de zeci de ori, in general, contrar caraterului meu, nu prea am planificat aceasta iesire. Doar am zis da, si m-am dus.

Pe toata perioada concediului (petrecut in zilele imediat anterioare) am folosit toate momentele linistite pentru „self awarness”, „self enligthment” bla bla. Nu am ratat nici un rasarit la mare, nu am ratat nici o seara pe malul marii, in general am fructificat la maxim toate momentele acelea linistite care in mod uzual sunt puse pe locul secund, mult in urma devotamentului fata de plaja, bronz, baie in mare si alte activitati legate in mod direct de soare, apa, lume multa, galagie. Astfel, dupa multe astfel de bine-venite momente, am reusit sa desprind o singura concluzie cuprinzatoare: pentru a reusi intr-adevar  realizarea unui echilibru intre servici si viata personala, pentru a evita ca strategiile, viziunile, master planurile, target-urile, dead-line-urile etc sa se manifeste in subconstientul meu pe toata perioada dupa-amiezei si a week-end-ului, pentru a nu ma intoarce acasa doar pentru a sumariza ziua de lucru, si a ma pregati de o noua zi de lucru, aveam nevoie de ceva interesant, de ceva pasionant si palpabil spre care sa-mi indrept atentia in timpul liber. Pe scurt, aveam nevoie de un hobby, si nu doar de o activitate convenabila.

Asa ca am decis sa incerc, in amintirea clipelor minunate pe care le petreceam cu tatal meu cand eram acasa la parinti, mergand cu el la pescuit, si invatand toate tainele pescuitului „de balta”.

Cand m-am intors de la pescuit, mi-am dat seama ca am simtit ceva ce nu mai simtisem de mult: relaxare. Nici un minut nu m-a durut ceva cum se intampla adeseori in interminabilele ore petrecute la birou in fata calculatorului, nu m-am gandit nici o clipa la servici asa cum s-a intamplat in atat de multe week-end-uri folosite pentru a identifica impreuna cu sotia „strenghts & opportunities”, nu m-am simtit obosit absolut deloc cum s-ar intampla in mod normal daca as dormi doar 3 ore inainte de o zi de lucru, am ras, am ras mult (si ne-formal)– desi nu stiam daca mai am aceasta capacitate nativa.

Mi-am zis: asta e! Asta e o activitate care se merita practicata, asta mi-ar putea restabili echilibrul oarecum pierdut de cand am schimbat localitatea de domiciliu.

A doua zi am facut bilantul in baza constatarilor si invatamintelor din ziua precedenta, pentru a organiza cat de cat „iesirile” urmatoare. Astfel: imi trebuie inca doua undite cu mulineta, poate gasesc prin Iosefini ceva; imi trebuie o umbrela, ca degeaba e frumos pescuitul daca te bate soarele in cap toata ziua; imi trebuie o minune dintr-aia, nu stiu cum ii spune, in care sa pui pestii, si imi mai trebuie cateva „consumabile” precum carlige, plumb etc. Si cum imi place mie sa zic – toate astea sunt pe baza de bani. Sa spunem totusi ca asta e o investitie, banii astia se cheltuie o singura data, si e ceva ce trebuie facut.

Insa pentru ca activitatea asta sa devina un hobby, si sa merg in fiecare sambata, ar trebui sa dau bani pe intrare la baltile astea amenajate, sa dau bani pe transport, sa dau bani pe pachet pe ziua respectiva, sa dau bani pe „meniul” pentru peste etc. Si uite-asa, incep sa ma gandesc de doua ori daca nu ar trebui cumva sa redirectionez banii catre alte obiective de cheltuieli.

Si, in baza principiului „before and after”, imi amintesc cum era odata, cand eram mic: erau betele alea in piata – de fapt erau niste bete propriu-zise, fara coaja exterioara – pe care le foloseam ca undite. Si nu costau mai nimic. Carlige si struna (sau cum am auzit ca se zice aici – nailon) gaseam prin magazie la unchiul meu. Plumbul era reutilizat de la nu stiu ce tranzistoare, sigurante, sau alte minuni – nu stiu exact care. Pluta se facea din partea de sus a paielor folosite pentru confectionarea maturelor, stiti aia froasa cam cat o tigara – taiau 3-4 cm din el, si legai strans cu ata la ambele capete pe langa firul de nailon. Seara faceai o mamaliguta – doar din faine de porumb, fara sa-i mai adaugi eventuale minuni, si eventual mergeai tot atunci in zonele unde stiai ca exista gunoi furajer – si-ti culegeai singur ramele pentru a doua zi. Desigur, mancare pentru tine luai ce aveai pe acasa. Ajungeai la balta, pescuiai, te simteai bine, veneai acasa, curatai pestele si faceai o cina extraordinara – caci cel mai bun peste e cel prins de tine. Asta e „before”.

Acum, totul trebuie cumparat, incepand de la bete, pana la mancare pentru pesti. In acelasi timp, nu mai gasesti nimic ieftin, toate sunt „moderne” – si pretul pe masura. Nu mai poti merge pe jos sa pescuiesti, ca tot ce era odata in jurul oraselor a disparul, au secat toate baltile, sau s-au recuperta terenurile prin desecare si destelenire pentru constructii. Peste tot se plateste: daca mergi pe rau iti trebuie permis de pescuit, daca mergi la balti amenajate platesti taxa de intrare. Pentru pachet, nu mai poti sa-ti iei un cartof fiert, doua oua fierte, si eventual o rosie, doua – ca na, te faci de ras fata de ceilalti care si-au facut shopingu’ in Kauffland in seara precedenta. Asta vad eu „after”.

Nu vreau sa fiu gresit inteles, ca bani de pescuit s-ar gasi, insa ma enerveaza cand vad ca orice lucru care odata a fost frumos, acum trebuie sa fie intunecat de perspectiva iminentelor plati. Pescuitul era odata al nostru, nu trebuia sa platim pentru el. Acum e „al lor”, si eu nu avut si nu am nici un beneficiu din asta. Cine si de ce le-a dat dreptul unor nenorociti sa „taxeze” orice „utilitate” publica? Mi se pare similar cu ceea ce se intampla cu parcarile – vin doi frustrati de la Primarie si infing un panou in ciment exact langa locul unde lumea isi parca masinile de cand a aparut Dacia 1300, iar in baza acelui panou – … mai de parte stiti si voi …

Totul de degradeaza, totul depinde de bani – si asta strica placerea tuturor lucrurilor frumoase pe care le stiam odata. Mergem la pescuit – platim, desi nimeni nu  a construit balta sau pestii, oprim putin masina sa bem apa – platim, caci undeva prin zona scrie mare „TelPark”, mergem la biserica – platim atat „cultul” anual cat si cerseala aia saptamanala a „colaboratorilor” bisericii, mergem in bazar, platim intrare, desi aia nu fac nimic sa-mi sporeasca confortul si siguranta cumparaturilor, si lista ar putea continua la nesfarsit.

In concluzie, asta e diferenta dintre „before” and „after”. Inainte poate nu aveam bani pentru diverse lucruri si activitati; acum avem bani, insa platim si ceea ce-i al nostru.

Ne mai auzim.

July 13, 2009 - Posted by | Diverse |

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: