Reality check

Pacatele mele capitale …

PACATELE CAPITALE, in acceptiunea crestina, sunt:

TRUFIA

IUBIREA DE ARGINT

DESFRÂNAREA

PIZMA

LACOMIA

MÂNIA

LENEA.

Daca ar fi sa-mi dau o nota pentru cele de mai sus, oare ce punctaj final as avea? Mai intai as avea eu oare obiectivitatea de a ma analiza fara sa bag de seama ca e vorba chiar despre mine? Si totusi, ce inseamna un punctaj bun: daca „obtin” numai note maxime la 6 din cele 7, si totusi la una din ele as lua unul din cele mai mici calificative, Dumnezeu s-ar uita la media ponderata? Sau te lasa repetent din cauza unei singure materii ratete si te trimite inapoi pe pamant sa repeti viata, si sa te agiti iar de-aiurea nestiind nici acum, pentru a nu stiu cata oara care e scopul tau in lume?

Are oare timp Dumnezeu sa noteze toate tampeniile pe care le facem noi aici pe Pamant? Este Dumnezeu un individ „cu barba care traieste in cer”, dupa cum am vazut recent intr-un film exceptional ca idee, insa prost ca si desfasurare, despre care am sa va vorbesc cu alta ocazie (The Invention of Lying)? Sau e ceva mai mult decat atat, ceva ce ne scapa, ceva ce ignoram asa cum ignoram si simpla fraza ca „suntem creati dupa chipul si asemanarea Sa”. Sa fie Dumnezeu acel tot unitar, firul de iarba, copacii infloriti sau nu, noi, universul, stelele? Sa fie doar Vid, care, dupa cum am citit intr-o carte, nu e altceva decat nimic din punct de vedere material, si totul din punct de vedere a posibilitatilor? O masa inexistenta de infinite oportunitati potential existente?

Ne-am indepartat de ideea de baza, tocmai pentru a incerca sa confirm faptul ca pacatele mentionate nu trebuiesc analizate in functie de ceea ce reprezinta Dumnezeu pentru noi, ci de ceea ce reprezinta pacate insesi. Si, la urma urmei, daca cineva nu e de acord ca acestea sunt intr-adevar pacate capitale, atunci cu siguranta a gresit blogul, si il invit respectuos sa nu-ti intineze existenta cu astfel de articole.

In plus, ca o ultima remarca generala, de ce se numesc capitale? In subconstientul meu se face o legatura (probabil o sinapsa cimentata cu mult timp in urma care nu mai are aspiratii de mobilitate, sau de liber arbitru) cum ca e de rau, de parca ar avea conexiune directa cu o pedeapsa inevitabila, desi reprezentarea materiala lipseste, puterea exemplului este inexistenta. Insa ironia sortii e ca nu ne pedepseste nimeni, Dumnezeu avand lucruri mai importante de facut decat sa pedepseasca o mana de entitati mediocre, si probabil ca daca i-am vedea adevarata capacitate de a ierta, precum si suferinta lui pentru fiecare din ratacirile noastre, probabil …. probabil am face ce facem si acum – nimic. Tot parte din ironie e si faptul ca noi singuri ne pedepsim, chiar prin exercitarea (daca-mi este permis sa ma exprim asa) trasaturilor de mai sus.

Revin, cu capul putin plecat, la autoanaliza care isi cere drepturile. Daca voi trece testul sau nu, asta nu se va decide printr-un punctaj arbitrar, subiectiv, si prin felul in care ma voi percepe eu insumi prin prisma celor analizate.

Trufia – niciodata nu m-am considerat un om trufas, mandru, ingamfat. Si totusi … Si totusi sunt mandru cand am un rezultat deosebit, o realizare importanta pentru mine. Sunt sigur pe mine de multe ori, si critic nesiguranta altora. Nu mi-a placut niciodata mediocritatea, si de multe ori sunt prea evident in ceea ce gandesc. Dar nu exteriorul ma preocupa, ci ceea ce cred eu despre mine. Sunt oare, in cele din urma trufas? Vreau sa cred ca ma situez undeva in media celor „trufasi obiectivi, responsabili, echilibrati” daca asa o tampenie poate folosita in apararea mea in fata Entitatii supreme.

Iubirea de argint – sincer mi se pare putin exagerat sa-mi atribui pacatul acesta. Cel putin in intregime. E mult spus „iubirea”. Da, vreau sa am bani, insa vreau sa ii merit, vreau sa-mi ridic nivelul de trai, insa nu vreau sa decad moral, vreau sa mai elimin din grijile cotidiene, vreau multe. Insa imi dau seama ca orice forma de bogatie nu poate fi „fructificata” decat impartind-o cu ceilalti. Nu poti sa te bucuri de beneficiile materiale ale banilor, in timp ce cel de langa tine vede o bucata de paine ca obiectivul lui suprem pentru ziua respectiva. Si totusi, nu am ajuns inca sa constientizez macar ca as putea imparti ce am eu, cu altii care au mai putin. Deci, nu, nu pot sa spun ca sunt atins iremediabil de „iubirea de argint” insa sunt o cauza aproape pierduta in ceea ce priveste utilizarea lor.

Desfranarea – presimt ca aici iar imi voi testa capacitatea de negociere si de persuasiune, ca un fel de preambul la viitoarea mea intalnire, peste zeci de ani, cu Dumnezeu. Ce inseamna desfranare? Inselarea partenerului, inclinatii sexuale anormale, consumul excesiv de bauturi alcoolice, fumatul excesiv, participarea la petreceri interminabile? Sau sunt astea doar scuze, pentru a ne acorda singuri libertatea sa facem tampenii mai mici, daca le pot spune asa? In comparatie cu cele identificate de mine ca trasturi ale desfranarii, este permis din punctul asta de vedere sa iti inseli partenerul doar pentru ca nu sunteti inca casatoriti (scuze pentru cacofonie), sa ai „aspiratii” sexuale ciudate doar pentru a alunga monotonia (care pentru multi inseamna lipsa schimbarii), sa te ametesti putin, si sa fumezi „iarba” pentru ca e „mai slaba”, sa petreci numai 6 zile din 7? Unde e limita? Cand am astfel de dileme, modalitatea de aflare a gradului de desfranare este astfel: daca le-ai spune parintilor, partenerului de viata, copiilor, si de ce nu, lui Dumnezeu, vor fi de acord cu ce ai facut? Daca da, atunci testul e trecut. Daca nu, mai e de munca si la acest capitol.

Pizma – Nu pot aici sa nu ma gandesc cu un zambet sarcastic, cum reactioneaza fetele, domnisoarele sau doamnele daca le intrebi „Te roade pizma?” – in stransa legatura cu pacatul anterior (desfranarea – pentru cei ce sufera de Sort Time Memory Loss), la nivelul de gand. Totusi, daca e ceva unde imi place sa cred ca as obtine un punctaj mai decent, este vorba despre aceasta denigrata pizma. Nu am in general ciuda pe nimeni, nu sunt invidios pe nimeni, nu ravnesc in general la ceea ce are altul. Daca e vorba de tot felul de avantaje materiale, sociale sau personale nemeritate, viata asta mica pe care am trait-o pana acum mi-a demonstrat ca exista un echilibru indestructibil, si ca invariabil, avantajele sunt compensate de dezavantaje. Deci, chiar nu vad rostul de a invitia o persoana care are parte de ceea ce avem si noi parte: atat bune cat si rele. Totusi, aspiratii am si eu ca oricine, modele in viata am si eu, insa atat timp cat aceste aspiratii sunt constructive, si nu implica dezavantajarea altora, atunci imi place sa cred ca sunt „gratiat”.

Lacomia – nu ma simt capabil nici macar sa deschid o conversatie de complezenta pe acest capitol. Ce inseamna lacomie, cine decide daca am voie sa imi doresc mai mult, daca este moral sa-mi doresc mai mult. Cand se considera ca poti vorbi de „mai mult” prin prisma lacomiei, prin prisma notiunii  de „prea mult”. Aici ma mai documentez, si revin … cand voi fi mai intelept.

Mania – Of! Aici ma vad atat de clar, incat am impresia ca acest pacat este unul inventat anume pentru mine. Sunt impulsiv, sunt certaret, sunt nervos, sunt … berbec. Aici e prima data cred cand aduc multumiri cadrului social care imi tempereaza fara drept de apel orice trasatura in legatura cu mania. Si desigur, tin sa-i multumesc sotiei, care prin bunatatea ei de inger (eu inca mai cred ca este un inger sub acoperire) reuseste aproape de fiecare data sa scoata in evidenta penibilul din fiecare acces al meu de manie. Insa pe moment, pledez vinovat.

Lenea – iar se cuvine un mare Of! Inteleg ca privitul la/pe/prin televizor se include aici. Dar sunt zile intregi, saptamani cand nici macar nu-l pun in functiune. Bun. Aici am scapat. Insa cu vasele alea in chiuveta ce e? Si cu praful care se observa pe mobila de indata ce beneficiem de o zi cu soara ce e? Nu e cumva chiar urmarea fireasca a lenii? Mi-e rusine sa recunosc, stiu ca pot sa fac mai mult, stiu ce stare de bine te cuprinde de fiecare data cand finalizezi un lucru bine facut. Insa pana la finalizare, mai e si munca propriu-zisa. Si intervalul asta intre identificare si finalizare este inlocuit de prea multe ori cu lenea. Deci, vinovat din nou.

Punctaj final: interpretabil, insa am un sentiment ca nu e interpretabil in favoarea mea. Totul este inca perfectibil, ceea ce ma face sa constientizez ca eu in cele din urma sunt perfectibil. Uau, ce descoperire, nu sunt perfect inca – apropo de Mandrie.

Joke apart, cum spune un mare poet in viata, uitandu-ma peste ce am scris, imi dau seama ca sunt atatea de facut incat nu-mi ajunge o viata de om. Ma face sa constientizez cat timp am pierdut incercand sa am, in loc sa incerc sa fiu. Imi dau seama ca toate aceste pacate ale mele, caci sunt intr-adevar si ale mele intr-o masura mai mare sau mai mica, ma condamna la o existenta mediocra, murdara, rusinoasa, umbrita – fara a mai fi nevoie de interventia lui Dumnezeu pentru a ma pedepsi suplimentar.

Folosesc deschiderea mea spre a scrie din noaptea asta, pentru a-mi promite inca o data ca incepand de acum va fi altfel, voi face progrese vizibile, imi voi reorienta atentia si catre lucrurile simple, care lasate la voia intamplarii pot genera daune majore.

Am sa inchei aici cu un cuvant care mi-a ramas in minte dupa ce am vorbit in concediul de sarbatori cu cineva de pe alte „meleaguri”, si care are capacitatea de a sumariza toate aciunile noastre su urmarile lor – Responsabilizarea.

Asumati-va ceea ce faceti.

Copyright foto: http://florinm.files.wordpress.com/2009/10/tacere1.jpg

January 23, 2010 - Posted by | Uncategorized

7 Comments »

  1. hm – intersanta tema. recunosc ca am citit articolul de 2 ori ca sa incerc sa-mi selectez si formulaz gandurile.
    mesajul e clar, si sunt de-acord DAR: aceste manifestari si comportamente sunt prezente in general (adica la toti oamenii care traiesc pe Pamant)doar ca intensitatea difera. cred ca atata timp cat persista intr-o anumita masura, astfel incat si mijloacele si scopul in sine este unul pozitiv (adica sa aduca plus valoare in viata oricarua din noi), au rol de gasirea echilibrului.
    cred ca nu toata lumea este inzestrata cu intelepciunea de a face “the right thing” de la inceput, si atunci trebuie sa dai cu capul ca sa stii sa apreciezi ceea ce conteaza cu adevarat pt tine, si actunci aceste pacate vor fi calea catre drumul cel bun. (oricat de ciudat ar suna)
    am citit si eu recent, ca BINE nu e BINE fara RAU, asa ca ferice de cei ce si-au dat seama inainte de 30 de ani ceea ce conteaza cu adevarat si si schimba ceva in bine in viata lor!

    Comment by Z | February 1, 2010 | Reply

  2. DAR:🙂 Depinde ce doza de astfel de manifestari si comportamente are fiecare dintre noi, caci una e sa te uiti la o revista “over 18”, si alta e sa aplici ce ai vazut cu persoane “under 18”.
    In ceea ce priveste gasirea echilibrului, incerc pe cat posibil sa mi-l gasesc prin studierea preponderenta a comportamentului celorlati, in detrminetul testarii pe mine.🙂 Vreau sa cred ca pot sa invat de la un om beat de ppe strada ca nu e bine sa beau, decat sa-mi macerez stomacul si ficatul pentru a ajunge la aceeasi concluzie.
    Deci, sunt intr-o oarecare masura de acord cu tine, insa tin sa reinforce the message ca e mai bine sa inveti inainte de a gresi prea mult. Ce inseamna prea mult?! Presupun ca difera de la persoana la persoana.
    Si inca o data, ai dreptate cu antiteza BINE/RAU, insa eu prefer sa gasesc binele prin ceea ce e rau la altii.
    Si daca gasesti pe cineva pana in 30 de ani care si-a dat seama ce conteaza cu adevarat, I want to be the first to know.
    Ne mai auzim.

    Comment by flpmihai | February 3, 2010 | Reply

  3. “ce conteaza in viata” – e un subiect atat de personal si de subiectiv incat si daca gasim un cuvant care sa inglobeze acea idee (ca de ex. sa fi fericit) tot interpretabil o sa ramana.
    Concluzia mea e ca asta nu o poti invata/copia si aplica de la altii, ci va trebui sa iti dai seama singur. eventual se pot da unelte si mici metode prin care poti sa ajungi mai repede la acel raspuns….. desi daca ma gandesc mai bine, “ce conteaza in viata” e dinamic – adica se va schimba pe parcursul vietii (asa mi se pare normal) si ar trebui sa ne intrebam si sa ne raspundem in fiecare zi.
    uf, pevad o viata destul de plina, in care sper sa ajunga cele 24h care ne sunt la dispozitie.

    Comment by Z | February 3, 2010 | Reply

  4. Tind sa nu fiu de acord. Nu ma refer aici neaparat la “ce conteaza in viata” cu referire stricta la micile noastre realizari, impliniri, esecuri etc, ci mai mult la ce conteaza prin prisma a ceea ce ar trebui sa fim, si sa devenim.
    Astfel ca, o atitudine sau inclinatie rea, in neconcordanta cu cele mai inalte valori, va ramane doar rea, si atat.Si crede-ma ca fiecare dintre noi este dotat cu un al 14-lea simt (am zis si eu la intamplare) cu ajutorul caruie stie instinctiv daca a facut bine sau rau. Doar ca am vazut suficient de multe persoane care si-au dezvoltat intr-un ritm mai accelerat capacitatea de a se auto-minti, gasind tot felul de scuze jalnice – menite a inhiba cel de-al 14-lea simt.

    To keep it simple, singura solutie pe care am identficat-o a aceeasi mentionata in articolul initial: “daca le-ai spune parintilor, partenerului de viata, copiilor, si de ce nu, lui Dumnezeu, vor fi de acord cu ce ai facut?”

    Deinde acum pentru fiecare dintre noi de grosimea stratului de minciuna si auto-manipulare, cu care singuri-singurei ne omoram “al 14-lea simt”🙂

    Comment by flpmihai | February 3, 2010 | Reply

  5. incercam sa regarsesc firul discutiei, deoarece simteam ca subiectul s-a extins un pic. dar daca ar fi leg “pacatele capitale” si “ce vrem/tindem sa fim” – cred ca nu ajunge sa NU “pacatuiesti” ci sa aduci un fel de aport, un value added in lumea asta. nu stiu exact prin ce se materializeaza aceasta (nu am nici eu respunsuri) dar macar cu optimism, zambet, buna dispozitie si iubire.
    poate pe langa capitolul ce NU ar trebui sa faca omul, ar trebui sa adaugam si ce AR Trebui sa faca, in viata asta🙂

    Comment by Z | February 5, 2010 | Reply

  6. Astept sugestii, deoarece mi-a fost relativ mai usor sa exprim ce nu trebuie sa fac, decat sa ma gandesc la ce ar trebui sa fac. Partea cu “ar trebui” se leaga mult prea mult cu subiectul “care este scopul vietii” – si asta ma depaseste usor.

    Comment by flpmihai | February 5, 2010 | Reply

  7. from the top of my head, list ar incepe:
    – sa mergi pe jos 1h (flux continuu)
    – sa ajuti un necunoscut
    – sa ajungi la 35 ani cu riduri de expresie in jurul gurii (macar stim ca a trecut vremea zambind)

    cred ca petru inceput ajunge, si mai lasam si pe altii sa isi exprime parerea. poate ai chef sa continui chiar tu!

    Comment by Z | February 5, 2010 | Reply


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: